Cum pierdem?

Luna trecută, după ce a părăsit turneul de la Shanghai încă din optimi, învins de Jurgen Melzer, liderul mondial Rafael Nadal declara la conferinÅ£a de presă că îl felicită pe adversarul său, care a jucat foarte agresiv, dar că n-a fost prea greu să joace aÅŸa de agresiv împotriva sa, pentru că s-a simÅ£it obosit psihic ÅŸi fizic; pe scurt, că nu ÅŸi-a putut utiliza mijloacele la randament maxim. Nici nu mă îndoiesc de asta, pentru că un Rafael Nadal în plină posesie a mijloacelor sale (mai ales fizice) l-ar fi uzat până la înfrângere pe austriac.

De fapt, este un lucru atât de evident încât nici nu trebuia menÅ£ionat. Pe lângă faptul că, oricât de voalat ar spune-o, o asemenea afirmaÅ£ie ÅŸtirbeÅŸte într-o măsură din meritele unui jucător pentru care această victorie reprezintă cea mai mare faptă de arme a carierei de simplu, simpla invocare a incapacităţii de a te prezenta pe teren la 100% din mijloace este redundantă în cazul unei înfrângeri. Ce jucător poate să fie la 100% în fiecare meci, la fiecare turneu, tot timpul anului? Ce s-ar întâmpla dacă aÅŸa ceva ar fi posibil? De unde ar mai răsări surprizele?

Ca simplu exemplu, când Roger Federer pierde în sferturi de finală la Wimbledon contra lui Tomas Berdych, funcÅ£ionează la randament maxim? Se poate îndoi cineva că Roger nu era la 100% din potenÅ£ial?

Una din marile calităţi ale lui Nadal este că urăşte înfrângerea atât de mult, încât e capabil de eforturi nebănuite pentru a o evita. Nu i se pot pune la îndoială setea de a învinge, forÅ£a mentală de oÅ£el ÅŸi încrâncerea aproape animalică pe care o afiÅŸează pe teren. Doar că uneori reacÅ£ionează foarte stângaci la înfrângeri, în funcÅ£ie de adversar sau turneu.

La Openul Australian din 2008, în semifinale, senzaÅ£ia turneului, Jo-Wilfried Tsonga îi administra o lecÅ£ie de tenis ofensiv (6-2,6-3,6-2). După meci, Rafa n-a găsit altceva mai bun de spus, pe lângă felicitările protocolare, decât că Tsonga funcÅ£ionează în supraregim, că joacă un tenis peste posibilităţile sale obiÅŸnuite ÅŸi că nu va repeta o asemenea performanţă prea curând (evident, nu aceasta au fost cuvintele exacte). DeÅŸi Nadal nu se înÅŸela în întregime, totuÅŸi putem constata că, la aproape trei ani de la acel episod, Tsonga, chiar dacă n-a mai jucat o altă finală de Mare Åžlem, a mai atins o semifinală (tot la Melbourne), a câÅŸtigat un Masters 1000 ÅŸi încă alte patru turnee ÅŸi se menÅ£ine în apropierea Top 10.

Când Robin Soderling, la acea vreme nici măcar în primii 20 ai lumii, i-a curmat seria invincibilităţii la Roland Garros, spaniolul a avut cam acelaÅŸi discurs ca la Shanghai. Chiar dacă problemele sale de sănătate s-au dovedit serioase, lipsind din circuit trei luni, în raport cu regulile nescrise ale competiÅ£iei, Rafa a părut să fie iar un “mauvais perdant”.Soderling a dovedit că acel succes nu a fost pe  deplin întâmplător, reuÅŸind să ajungă până in finală, performanţă reeditată ÅŸi anul acesta.

În cele din urmă, US Openul din 2009 i l-a adus în calea spre finală pe colosul din Tandil, Juan Martin Del Potro. Nadal nu a avut răspuns în faÅ£a torpilelor argentinianului, care l-a surclasat cu un triplu 6-2. Nadal a pus iar pe tapet problemele fizice. Del Potro îl mai învinsese de două ori în acel an, pe suprafeÅ£e similare, iar la New York a reuÅŸit să câÅŸtige trofeul după ce l-a răpus ÅŸi pe Federer în finală.

Că e vorba de turnee pe care nu le câÅŸtigase încă (la Melbourne sau New York), sau de un turneu unde nu pierduse niciodată (Roland Garros), Nadal pare să accepte foarte greu înfrângerea în faÅ£a unor adversari care, la acel moment, nu fac parte din elita tenisului (e drept că Del Potro se afla deja în Top 10 în momentul triumfului de la Flushing Meadows, dar acest titlu de Mare Åžlem l-a dus cu adevărat într-o nouă dimensiune a carierei), dar care dovedesc în timp că sunt niÅŸte jucători redutabili, cu alură de nivel mondial.

Oare niciodată această problemă a oboselii/accidentărilor nu s-ar putea pune ÅŸi invers? Sau Rafael Nadal îÅŸi închipuie că toÅ£i adversarii săi sunt la 100% din capacitate la ora meciului? Ca exemplu, ultimul turneu de Mare Åžlem. Cum ar fi reacÅ£ionat dacă Djokovic, cu o zi în minus de recuperare ÅŸi după o semifinală epuizantă cu Federer, ar fi făcut vreo aluzie la o stare de oboseală sau o mică problemă fizică? Un campion complet ÅŸtie să ÅŸi piardă, nu doar să culeagă trofee.

 

Galerie imagini

Articole din aceeasi categorie

Pag. 2 din 3 | 2 art./pag. | Total 5 art.

123